Plictiseala, un instrument a fericirii?!

    Sunt momente în viață când parcă totul se întâmplă cu un scop. Nu cred în noțiunea de așa zis destin (părerea mea o găsiți în acest articol), dar este interesant uneori cum facem legături între diferite situații, întâmplări etc. Eu sunt de părere că, dacă se întrunesc anumite condiții, suntem pur și simplu mai deschiși la un alt punct de vedere, sau la o nouă perspectivă.

   Și uite că în ultima lună nu am mai scris nimic pe blog. De ce? Nu din lipsă de chef, sau din cauza lenei. Pur și simplu au fost prea multe lucruri pe care am vrut și vreau să le fac. Nu pot spune că mă plictisesc, și uite așa ajungem cu pași mărunți la subiectul articolului.

    Nu mă ascund de nimeni cu faptul că, în ciuda perioadei mai libere ca și timp, nu mă simt cel mai extraordinar, sau cel mai odihnit. Printre problemele de la locul de muncă și obiectivele/aspirațiile mele, nu știu cum să îmi mai fac timp pentru tot. Când trece câte o zi pe care o cataloghez ca neproductivă, deși poate mai relaxantă, simt că am pierdut ceva. Ce anume?

    Și uite așa, după ce am terminat de citit o carte de Psihologie destul de stufoasă, am deschis cartea lui Bertrand Russell: În căutarea fericirii.

   Este o carte de filosofie cu mici picături de psihologie. Am descoperit că este minunată de citit, nu este dificilă și este plină de perspective diferite asupra nefericirii și fericirii omului.

   Și cum am menționat mai sus, că în anumite condiții vezi anumite legături, uite am ajuns la capitolul dedicat nefericirii intitulat: Plictisul și antrenul.

    Mă gândeam (înainte să încep capitolul), clar plictiseala este un factor al nefericirii, este la mintea râmei (să nu zic găinii  😀 ). Și uite a venit supriza.

   Ce îmi place foarte mult la Bertrand Russell este faptul că te uimește cu punctul său de vedere. Fie că vorbește despre plictiseală sau invidie, le dă o altă culoare, o altă perspectivă care te lasă cu gândul: Eu de ce nu am gândit astfel?.

   Plictiseala este încadrată în capitolul despre nefericirea omului dar ce vrea de fapt Russell să ne spună, este că lipsa plictiselii este un factor al nefericirii !!

    Te-ai fi gândit la acest lucru? Eu nu.

    Și atunci s-a aprins un beculeț.

    De fiecare dată când vorbeam cu un prieten despre ce să facem într-o anume zi, el îmi spunea că se cam plictisește în ultimul timp. Răspunsul meu la chinul lui a fost: Eu nici nu am timp să mă plictisesc. Nici nu mai știu ce este plictisul.

    Citind acest capitol am realizat că este o mare problemă să nu te plictisești din când în când.

   Bertrand Russell, spune în cartea sa, că în această epoca modernă (și el făcea referire la anii ’50, ’60, nicidecum epoca noastră digitală), oamenii, și în special tinerii, sunt bombardați de stimuli veniți din exterior. Au la dispoziție atâtea lucruri de făcut, de a le satisface plăcerile și dorințele încât uită să se odihnească.

  Datorită numeroaselor activități, noi oamenii am ieșit dintr-un ciclu natual al vieții, iar acest dezechilibru ne afectează starea de spirit.

  Paradoxal, deși trăim într-o epocă în care ne satisfacem mai ușor orice plăcere, suferim mai mult, suntem mai nefericiți.

   Trebuie să avem parte de monotonie și plictis pentru a savura dinamismul și acțiunea.

   Bertrand explică cum orice mare opera, orice mare roman, poezie, creație, are momente plictisitoare. Dacă acestea nu ar fi, punctele culminante nu ar stârni uimire.

   Citind toate aceste idei, am realizat că eu vreau prea multe de la mine. Sunt doar 24 ore într-o zi, dintre care trebuie și dormite în medie 8 ore. Mai sunt și turele de lucru și totuși eu vreau în fiecare zi să fac la fel de multe activități.

   În alte cuvinte, nu știu să fac pauză, să savurez plictiseala. Și da, are dreptate Russell, sunt mai nefericit făcând de toate și de fapt nimic, decât câte un singur lucru și savurat din plin.

   Este unul dintre acele lucruri mici, de care probabil știm cu toții dar din diferite motive nu acționăm în acest sens.

  Prea mulți stimuli creează o stare de tensiune, de dorință, care nu poate fi satisfăcută decât prin și mai mulți stimuli. “Cum să ne oprim când avem atâtea de făcut?”

    Acum vine și partea de pus în practică. Este ușor să citești sau să spui. Sunt perfect conștient că este mult de lucrat aici; să îți creezi un control mental destul de bun pentru a-ți stăpâni impulsurile.

   Din multe puncte de vedere, și această goană nebună după a face este o dependență. Cu cât faci mai mult cu atât vrei mai mult și uiți să mai stai ( și aici nu vorbesc de acele ore în care te odihnești pentru recuperarea fizică).

  Capitolul este excelent. Russell dă multe exemple din natură, cum animalele au un ritm aliniat cu întreaga existență, cum în epoca medievală oamenii erau mai plictisiți decât acum dar nu se temeau de ea cum facem noi în prezent.

   Am ajuns la jumătatea cărții în 2 zile. Nu este voluminoasă dar plină de astfel de idei (recenzia va urma în scurt timp pe site-ul Goodread.ro). Și celelalte capitole despre nefericire sunt minunate dar nu fac subiectul prezentului articol.

    Ce vreau pe scurt să spun cu toate cele menționate, este că plictiseala, în doze mici dar prezente este un ingredient esențial al fericirii. Pot să văd adevărul în aceste cuvinte gândindu-mă la situația mea.

   Așadar dragilor, încercați să vă și plictisiți din când în când. Încercați să cântăriți dacă merită sau nu să mai și renunți nu doar să cumulezi. În fond, ce contează mai mult decât adevărata fericire, nu cea artifical creată?!

Comments

comments

Leave a Reply