Patriotism??

      No Comments on Patriotism??

romania Când eram mic eram fascinat de acest concept numit patriotism.

Treceam (și trec) pe lângă Monumentul Eroilor de la Păuliș, județul Arad și îmi imaginam (și încă o mai fac) cum soldații tineri au luptat pe acel câmp pe care eu merg, în acel moment, cu mașina. Norocul meu este că bunica mea, care a trăit zilele luptelor de la Păuliș mi-a relatat sunetele îndepărtate a bombardamentelor, a mitralierelor și cum cerul se lumina seara în direcția câmpului de luptă iar populația, inclusiv ea, se refugia în păduri.

Iubesc istoria. Am fost crescut sub umbra istoriei moștenite de un regim cât se poate de falsificator pe de o parte, dar care îți stârnea pasiunea pentru gloria trecutului, fie ea chiar și o iluzie, pe de altă parte.

Iubesc filmele istorice, fie ele realizate de Sergiu Nicolaescu, fie de străini. Iar filmul meu favorit românesc despre istoria noastră este Pentru Patrie.

Pentru Patrie (1977)…nu pot sau nu vreau să ascund faptul că de fiecare dată când îl văd, sau aud melodia Drum bun, mai că îmi dă o lacrimă.

Dar mă întreb eu, ce fel de lacrimă?

În prezent patriotismul meu este la pământ. Și asta este puțin spus. 

Aici sunt două aspecte de menționat:

 Primul aspect, din punctul meu de vedere, este faptul că, umanitatea, așa cu pași mărunți se îndreaptă spre o uniformizare. Eu îl consider un pas bun pentru viitorul speciei. La un moment dat, cred că va trebui să vorbim despre civilizația umană ca și o unică entitate. Desigur deja vorbesc despre un viitor îndepărtat dar se simte schimbarea.

În acest context, parcă este o evoluția sănătoasă care necesită un preț: reinventarea noastră ca națiuni, ca patriotism. Nu va mai conta că tu ești român, celălalt neamț, englez etc. Vom fi noi și ceilalți…dacă îi vom vedea, vreodată.

Al doilea aspect este lipsa de modele din sfera de conducere.

Luptele politice, aspirațiile unor persoane au existat din cele mai vechi timpuri. Dar a fost o perioadă când un politician era în primul și primul rând un om de cultură. Era un profesor, cercetător, persoană din sfera academică (cu unele excepții). Aceștia își asumau responsabilitatea de a guverna o națiune în frunte cu șeful statului din perioada respectivă.

Voi lăsa aspectele istorice pentru cei care doresc să citească. Revin la prezent.

Acum, sunt un tânar, ca mulți alți tineri a căror putere patriotică este vizibil scăzută.

Când a fost perioada cea mai intensă a crizei din Ucraina, mi-am întrebat mai mulți colegi și prieteni dacă ar lupta pentru țară în eventualitatea unui război. Am întrebat de asemenea și unii părinți din generația revoluționarilor care au copii de vârsta mea.

Cu o majoritate covârșitoare am primit răspunsuri pentru a părăsi țara, a o lăsa pradă altor țări care poate vin cu o soluția mai bună pentru dezvoltarea ei, lipsă de merit a clasei politice pentru jertfa tinerilor sau adulților “de rând”, trimiterea clasei politice în prima linie etc.

Practic, ceea ce mulți mi-au spus este pe scurt: patriotismul nu mai există iar cei aflați acum la conducere nu merită nici măcar o respirație de-a mea.

Au fost și cei, puțini, care pe un ton categoric au spus că nimeni nu le v-a lua vreodată Pământul Mamă și vor fi primii care merg pe front.

Toată stima și admirația pentru ei dar este trist când te gândești că valorile lor nu mai coincid cu valorile generațiilor din prezent.

Desigur, se simte clar la aceste persoane patriotismul insuflat de perioada comunismului. Și înclin să cred că printre puținele lucruri bune ale acelui regim apus, a fost acest sentiment că aparții unei națiuni, a unei entități culturale care merită toată atenția ta.

Totul ține de perspectivă. Ca și psiholog știu acest lucru. Fiecare putem privi aceeași statuie dar din unghiuri diferite, prin urmare vedem altceva deși esența este aceeași.

Putem și în prezent privi patriotismul ca a-ți apăra casa ta, pământul tău, familia ta, identitatea și cultura ta, sau putem privi patriotismul ca un mod stupid de a-ți oferi viața unei iluzii de țări condusă de persoane care nu merită nici măcar un minut din vitalitatea ta.

Am fost și eu întrebat ce voi face în caz de război….nu știu…îmi este greu, foarte greu să spun. Vreau să cred în faptul că mai există o fărâmă de patriotism în mine. Vreau să cred că mi-aș apăra țara, dar sincer să fiu, mă întreb dacă ajunge…

Sunt profund dezamăgit de conducerea aceste țări încă de când am început să realizez în ce lume trăiesc. Sunt profund dezamăgit de instituțiile statului care nu fac altceva decât să te împovăreze cu mai multe greutăți. Să fi sănătos și să mergi la spital pentru o simplă proteză și să mori în aceeași clădire a cărei menire este să te vindece (poate de viață); să prinzi un hoț și să fie catalogat ca: nu prezintă pericol public; să prinzi oameni corupți iar peste noapte devin scriitori etc.

Nu vreau să enumăr ca un canal de știri sau talk-show aceleași idei.

Mă întreb de ce aș vrea să fiu patriot? Pentru o istorie care este doar atât, o memorie?

Mă întreb câte generații mai trebuie să moară ca să se producă măcar o mică schimbare în mentalitate…trei din cate spun studiile, adică aproape 100 de ani (vorbesc de  generațiile consecutive din aceeași linie).

Vă întreb pe voi: mai are loc patriotismul în această țară numită România?

Până una alta, să mai ascultăm o dată patriotismul de altădată.

 

Comments

comments

Leave a Reply