Foamea

      2 Comments on Foamea

dog-413335_640Foamea.

V-ați gândit vreodată la foame? Cu siguranță s-a întâmplat la un moment dat să vă fie foame,dar, v-ați gândit vreodată ce se întâmplă să simți acest lucru și să nu ai ce mânca?

Recunosc, nu pot spune că vorbesc din experiență. Da, au fost momente când datorită contextului nu am mâncat o perioadă de timp, sau, dacă am mâncat a fost ceva ”doar ca să fie”. Însă aceste episoade fugitive sunt zero.

În ultimele luni am fost un observator activ asupra acestui fenomen iar percepția mea asupra foamei s-a schimbat.

Dar să încep totul cronologic.

De multe ori am pățit, și încă mai pățesc, să trec pe lângă o persoană care nu neapărat cerșește dar evident trăiește pe stradă, și să mă cuprindă o gamă largă de emoții, gânduri cum sunt următoarele exemple:

  • tristețe,
  • furie,
  • trăirea singurătății și izolarea de societate,
  • o unică viață și aceasta pierdută,
  • frigul,
  • foamea,
  • oricare dintre zile poate fi următoarea,
  • cum a ajuns aici,
  • tot ce mai poți pierde este ceea ce ești și din ceea ce ești făcut.

Nu vreau să par sumbru, dar da, acestea sunt trăirile mele când asist la această tragedie.

Vreau să repet ca să fie clar, nu vorbesc despre acele persoane care cerșesc pentru că așa vor  și implicit se ocupă de fapte penale. Vorbesc despre acei oameni care din diferite cauze, au ajuns pe stradă și luptă să trăiască. Acele persoane a căror suferință este vizibilă în ochi.

Ok, să continui relatarea.

Acum aproximativ 2 luni de zile am asistat la o scena memorabilă pentru mine.

Eram în Grecia, în Atena cu un bun prieten. La un moment dat am trecut pe lângă un tânar cam de aceeași vârstă care a intrat în vorbă cu noi. Desigur ne cerea câțiva bani pentru a mânca. În rușinea mea, în aceste cazuri reacționez foarte dur cu un simplu NU. Prietenul meu însă a avut o idee genială. L-a rugat să îi relateze povestea vieții lui în schimbul banilor pentru a cumpăra mâncare.

În timp ce povestea am fost atent la detalii, detalii care nu erau evidente pentru mine la un simplu NU și mers mai departe.

Îmi este greu să descriu exact scena, dar vreau să vă imaginați că acest băiat era binișor îmbrăcat, vorbea foarte bine engleza și era evident un băiat cu studii. Ba mai mult, ne-a și povestit ca a terminat învățământul superior cu specializarea Mineralogie și era până de curând un ucenic la bijutier. Datorită situației economice din Grecia, mulți tineri ajung pe stradă sau lucrează pentru bani de nimic ori pleacă din țară.

În timp ce povestea, o grămadă de conexiuni au avut loc în mintea mea. Atunci am realizat că întradevăr nu am prea văzut tineri de vârsta mea sau până în 40 de ani prin orașele țării. Cartierele sunt pline de oameni ai străzii care sunt atât de vizibili și omniprezenți încât au devenit o regulă, una cu peisajul. Nu trecuse mult timp de la ultimele mari revolte din capitala Greciei.

Ne-a explicat cum a fost dat afară din apartament de aproape două săptămâni de către bancă, neputând plătii taxele, (ucenicii fiind plătiți foarte prost sau chiar deloc) iar acum umblă pe străzi zi de zi. Ne-a povestit cum datorită căldurii de afară poate trăi, apă are la fântâni publice însă cu mâncarea este o problemă iar în momentul în care vorbeam cu el nu mâncase de 2 zile.

Poate spuneți că a inventat tot. Se poate, însă puțin probabil. Detaliile sale, felul cum arăta, cum vorbea, ceea ce cerea, realitatea pe care o vedeam plimbându-mă prin acea urbe.

Mi-a ”străpuns inima” povestea sa iar prietenul meu i-a dat câțiva bani să își cumpere de mâncare. Eu eram blocat. Realmente, nu am știut cum să reacționez. Ulterior l-am întrebat pe acest prieten ce anume l-a determinat să întrebe despre viața lui și să-l bombardeze cu întrebări. La care el mi-a răspuns că dacă tot ajută pe cineva, măcar să primească în schimb o poveste, o poveste de viață din care să aibă ceva de învățat. 

O idee superbă.

Când am revenit în țară, ironia a făcut ca următoarea carte de citit, de pe lista mea de lecturi, să fie ”Foamea” de Knut Hamsun. O carte care aveam să descopăr că este năucitoare. Knut Hamsun este considerat un ”Dostoievski” al Norvegiei și sunt complet de acord.

În carte este vorba despre un tânăr intelectual care ajunge pe străzi și se confruntă cu Foamea. Pagină de pagină asiști cum acesta este devorat de acest proces distrugător, cum luptă  pentru a nu-și păta demnitatea sau valorile morale în ciuda faptului că, practic moare pe zi ce trece. Îi este frig, îi este foame și este complet singur.

Nu știu dacă scriitorul a fost nevoit să trăiască în sărăcie sau chiar pe stradă dar felul cum este redată lupta psihică și fizică a personajului cărții Foamea îți oferă o perspectivă unică asupra ce se întâmplă de fapt în interiorul acelei persoane.

Mai are rost să menționez că povestea acestuia semăna perfect cu povestea tânărului din Grecia?

Acum 2 zile mă aflam la Kaufland. În parcare, într-un colț se afla un bătrân așezat pe bordură, cu toate posesiunile sale pămânești după el, și un câine negru care dormea la picioarele sale. Imaginea m-a surprins însă nu eram pregătit de ce urma (uitasem de cartea Foamea sau de tânărul din Grecia). people-844207_640

În supermaket periodic mă întâlneam cu o tânără drăguță care desigur mi-a atras privirea. Cum am văzut-o de câteva ori la mai multe standuri, fața ei mi-a rămas întipărită în minte. Am terminat cumpărăturile, am mers la mașină, am băgat bagajele, dus căruciorul înapoi, pornit mașina și am plecat.

Când să ies din parcare, supriză…fata despre care spuneam era acolo la bătrân, i-a cumpărat atât lui de mâncare cât și câinelui care mânca fericit o conservă pentru câini.

Nu vă pot reda cât de penibil și fericit mă simțeam. În acel moment mi-am adus aminte de povestea tânărului, de povestea din carte, de cât de idiot pot fi că mie nu mi-a trecut prin cap să fac acest gest. M-am simțit atât de mic….și eram atât de fericit pentru acea fată.

În acel moment m-am simțit atât de penibil încât nici nu mi-a trecut prin cap că puteam opri și să fac și eu același gest. ”Cât de zăpăcit pot fi uneori”…

Acum realizez că de multe ori suntem ”programați” de societate să trecem cu vederea aceste lucruri. Nu suntem învățați să fim atenți la cei care au nevoie cu adevărat de noi, nu ne gândim decât la bunăstarea noastră.

Cât timp pe noi nu ne doare, nu contează, nu?! 

Recunosc public că îmi este rușine de mine din acest punct de vedere și cred că aceste trei momente mi-au dat o lecție importantă despre umanitate. Am realizat cât de stângaci sunt când vine vorba să ajut.

Prin urmare, de câte ori te-ai gândit tu despre înfometare, și cum este să trăiești afară? Cât de des ai dat tu mâncare și nu neapărat bani? Cât de des ai observat durerea din ochii acelui bătrân singur care luptă să moară? De câte ori?

Eu? de multe ori, dar ajunge?

 

Comments

comments

2 thoughts on “Foamea

  1. Adrian Stepan

    Faine poveștile, Sergiu. Totuși, eu cred o chestie pe care am observat-o la mine și la alții. Nevoia asta de a ajuta pe ceilalți e exact ca foamea – e o nevoie pe care o satisfaci când o simți, chit că sunt milioane de oameni în lume care ar putea avea nevoie de tine dacă ai fi acolo pt ei. Gândește-te ce-i împinge pe unii să își riște viața sau să facă de 100x mai multe acte caritabile decât ceilalți? E o foame mai mare de a contribui în inima lor și dacă nu își satisfac foamea aia se simt rău, vinovați etc. Tocmai de asta nu cred că trebuie să te judeci pt că nu ai avut ideea ”genială” de a cumpăra conserva. Dacă nu ai simțit, asta e. E vina ta că nu empatizezi la fel de mult ca fata aia? E vina ta că scrii pe blog în loc să fii pe stradă împărțind pachete oamenilor străzii? Normal că nu e, deși le-ai putea face și ai putea ajuta… poate când îți va fi foame să ajuți mai mult, vei găsi soluții și ceva din tine te va împinge de la spate, nu neapărat o fată care îți dă un exemplu… cred că fiecare contribuie direct sau indirect la a duce omenirea înainte, altfel nu ar avea pâine pe masă.

    Reply
    1. TelbiszSergiu Post author

      Corect, nevoia de a ajuta este o formă de foame psihică. Pentru unii le oferă un scop vieții, pentru alții este un mod de a-și confirma sau chiar întreține stima de sine/imaginea față de propria persoană. Sau poate este o foame izvorâtă din dorința de a fi acceptați de opinia publică sau chiar omagiați. Sunt multe motive. Stând și recitind articolul realizez că este împărțit în două bucăți. Prima parte este dedicată exlusiv foamei fizice iar a doua foamei psihice sau ”spirituale”. Nu mă învinovățesc, dar adevărat că mi-ar fi plăcut să fi fost mai pro-activ în acest sens. Sunt sigur că fiecare contribuim la un viitor, indiferent cum va fi el și sper ca prin actul de a scrie despre aceste întâmplări, chiar dacă nu am contribuit acolo eu fizic, să însămânțez ceva pentru mine și ceilalți cititori.

      Reply

Leave a Reply